ROMÂNIA – PARADIS AGRICOL?!

În acest an, primăvara se apropie cu pași repezi. Pe câmpiile mănoase ale țării se reiau lucrările agricole. Tot așa se întâmpla și în primăvara anului 2013, când ambasadorul Franței la București, admirându-ne câmpiile verzi și livezile înflorite, declara entuziasmat: „România este un adevărat paradis agricol!” Întâmplarea face ca în primăvara aceluiași an, dar contrariat de discrepanța evidentă dintre posibilitățile oferite de acest adevărat paradis agricol și rezultatele obținute, ambasadorul norvegian la București era complet nedumerit: „Puteți hrăni 80 de milioane de oameni, dar importați două treimi din alimente. Este cel mai mare paradox, este o nebunie!” Cine oare dintre acești doi domni a avut dreptate? Evident, amândoi!

​Într-adevăr, România dispune de 14,8 milioane ha suprafață agricolă, din care 10 milioane ha teren arabil de calitate, o rețea hidrografică bogată, climat favorabil, specialiști și experiență de veacuri, al patrulea cel mai numeros potențial uman din UE pentru agricultură, toate acestea ducând la concluzia că în țara noastră ar trebui să domnească un adevărat huzur alimentar. În supermarketuri și în piețe constatăm însă exact ce ne spune Institutul Național de Statistică: din producția internă se asigură integral cerințele de consum ale populației doar la grâu, secară, porumb, alte două cereale, varză, carne de oaie și de capră. Atât poate da astăzi pentru noi acest paradis agricol! În rest, importăm pe bani mulți: 45% din necesarul de carne de porc ( în 2015 – 30%), 35% din necesarul de zahăr (în 2015, exportam!), 32% din necesarul de fructe, mari cantități de brânză, produse lactate și alimente procesate etc., dependența alimentară a României de țări precum Italia, Franța, Spania, Germania crescând neîncetat. Cu alte cuvinte, agricultura românească de astăzi nu poate asigura total hrana nici măcar pentru un sfert din cei 80 de milioane de oameni pe care, ipotetic, i-ar putea îndestula. Această realitate, bazată pe statistici imparțiale, nu mai constituie de ani de zile ceea ce economiștii denumesc a fi un deficit de ramură sau de domeniu, ci face parte din categoria riscurilor majore privind siguranța alimentară a populației, componentă a securității naționale.

​Așadar, este imperios necesar ca paradoxul care îl contraria pe ambasadorul norvegian să fie eliminat definitiv, iar entuziasmul ambasadorului francez să devină realitate cotidiană. Soluțiile nu aparțin fermierului român, fie mare sau mic, dar întotdeauna muncitor din zori și până în noapte, ci sunt de ordin exclusiv politic. În acest sens, Programul de guvernare 2021-2024 își propune realizarea acestui deziderat ca obiectiv de căpătâi: „Creșterea producției agricole în vederea asigurării securități alimentare este o preocupare statală.” Astfel, într-un timp cât mai scurt cu putință, agricultura va trebui „(…) să devină competitivă pe termen lung, fără dependențe sau vulnerabilități (…).”

În vederea îndeplinirii acestui obiectiv, trei mari idei sunt de remarcat:

1. Investiții în structura de irigații. Prin PNRR sunt alocate pentru acest domeniu 6,5 miliarde euro. În anul 2021, erau irigate abia 510 000 ha dintr-un total de 3,2 milioane ha în 1990 (un hâtru spunea că în 32 de ani s-a exportat mai mult fier vechi decât cereale…).

2. Creșterea competitivității sectorului zootehnic. De remarcat că în țările vestice dezvoltate, de unde importăm masiv, sectorul zootehnic este puternic susținut (România – 45 porcine/100 ha teren, în timp ce în Italia, Spania, Germania, Irlanda, Danemarca, Belgia, Regatul Unit – între 127 și 710 porcine/100ha. Tot în 2021 aveam 2 milioane capete de vite, față de 3 milioane în 2006, la intrarea în UE.

3. Creșterea investițiilor, în special în unități de procesare. Motivul este unul simplu, pe care tot românul îl constată încruntat la raft, adică produse scumpe și destule dintre acestea de calitate îndoielnică. De exemplu, crescând numărul și diversitatea unităților de procesare, să nu mai exportăm, în principal, doar cantități mari de materie primă ieftină (grâu, porumb etc.) și să importăm în cantități și mai mari, și scumpe, produse finite (pizza și multe alte aluaturi congelate, chips-uri cu susan ori cu gust de șuncă etc.).

Toate acestea ne-ar permite, dragi români, ca într-un viitor foarte apropiat să putem scrie titlul prezentului articol fără semnul întrebării. Respectiv – de ce nu? – cu două semne ale exclamării.