DOI „CAVALERI AI TRISTEI FIGURI”

La începutul secolului al XVII-lea, celebrul Miguel de Cervantes Saavedra, „părintele” nu mai puțin celebrului Don Quijote de La Mancha – supranumit „Cavalerul Tristei Figuri” -, era cu neputință să-și fi închipuit că peste veacuri, în mirifica țară de la Gurile Dunării vor sălășlui de-adevăratelea două personaje care îi vor împinge în derizoriu pe vechiul hidalgo spaniol și al său scutier porniți în aventuri sterile. Mai mult, spre deosebire de eroii celebrului roman, care se avântau în „luptă” cu arme de butaforie împotriva morilor de vânt, cei doi aventurieri băștinași contemporani au „arme” de-adevăratelea, iar lupta lor nu e deloc searbădă, fără strategie, susținere și țel. Dimpotrivă! În locul cunoscutei lance medievale, „Don Quijote de La Vâlcea” este strașnic înarmat cu „lancea” stiloului de aur cu care atacă și străpunge curajos safe-urile băncilor străine „cucerind” împrumuturi de miliarde de euro, nedorite trofee pe care le atârnă drept mărgele de plumb la gâtul românilor reali, cu familii reale, cu afaceri și slujbe reale, cu salarii și pensii reale, și tot real înghețate, cu alte griji și nevoi reale. Dar cu toate acestea, ei sunt văzuți și înțeleși de „hidalgo” vâlcean drept niște iluzorii și mai ales răbdătoare mori de vânt.

​Desigur, așa cum Don Quijote de La Mancha se bălăbănea periculos în atacurile sale sterile pe mârțoaga de iapă subnutrită și pompos numită Rocinante, tot așa autohtonul „hidalgo”, de șase luni triste, reușește cu chiu cu vai să stea în „scări” cu pantofii săi de lux și să țină cu greu frâiele Guvernului, tot un fel de Rocinante, însă foarte bine „hrănită” cu tot ce-i dorește inima, deși după cum duce în gard toate interesele României și speranțele de mai bine ale românilor n-ar merita să primească nici măcar coceni de porumb. Și, ca și cum n-ar fi de ajuns după câte bunătăți primește, pe această Rocinante a Guvernului ba o doare inima „penelistă”, pulsând în două direcții până la toamnă, ba o înjunghie splina „cioloșistă” suprasaturată de „carbohidrații procesați” gen Renew Europe, ba o fac să șchiopăteze potcoavele bătute cu „caiele” secuiești.

​Ca să nu ne îndepărtăm de fina satiră a marelui Cervantes, pe drumul păguboaselor aventuri politico-economice și sociale care scufundă producția și nivelul de trai, „hidalgo”-ului nostru (al nostru, vine vorba!) îi trebuia musai și un brav „viceprim-scutier”, la fel de fantezist și purtător în desagă de idei, concepte, principii, teze și inițiative legislative gen „Copiii spun lucruri trăsnite.” Desigur, după târguieli îndelungate privind „simbria” calculată în numărul de ministere, a fost găsit și autohtonul „scutier” Sancho Panza, deși nu bondoc, nici grăsuliu și nici cu negru sub unghii, ci mai ’năltuț, zâmbitor când e de plâns și glăsuind când ar trebui să tacă, dar tare dornic să nu-i mai apară domiciliul în cartea de identitate (mâine-poimâine, poate, nici sexul, nici naționalitatea, nici țara, nici culorile drapelului național, acestea ca noțiuni perimate, anacronice, antieuropene, antiglobalizare, anti…).

​ Deși respectiva pereche credea (?) că drumul aventurilor pretins reformiste va fi lin și moale precum vălătucii norilor Cumulus, iată că năzuroasa Rocinante prost „potcovită” a Guvernului a început să șchiopăteze de la primii pinteni și de la prima schiță șovăitoare a traseului de urmat, apoi s-a împotmolit în hățișurile PNRR, mult prea complicate pentru puțina lor știință, dar marea nepăsare în ale economicului și socialului, ale luptei împotriva pandemiei etc. Mai mult, supărat peste poate pe un alt „hidalgo” care îi face concurență în a ajunge primul la o mare răscruce de drumuri cam prin septembrie, „cavalerul de La Vâlcea”, întâi trist, apoi înfuriat, apoi chiar nemilos în vorbe cu cel dintâi, l-a lăsat „de căruță” pe scutier cu PNRR-ul lui cel fără cap și coadă și s-a hotărât, contrar codului cavaleresc-democratic, să atace tot ce-i stă în cale cu sabia cea cu două tăișuri a ordonanțelor de urgență, începând cu ce era mai „urgent”: interzicerea creșterii alocațiilor pentru copii, apoi „educația” intensă a puștimii din clasa a V-a despre cum să nu se joace de-a mama și de-a tata, știut fiind că nu e rău jocul doar de-a tata și de-a tata). În ceea ce-l privește pe „scutierul” Sancho Panza autohton, după ce ne-a expediat pe noi, creștinii români, în peșterile paleoliticului și întunecimea Evului Mediu, acesta, bine poziționat în „neoliticul” neomarxist și neotolerant la grămadă, a dat pinteni pe poteci lăturalnice drumului drept ca să se „contreze” puțin cu niște „oameni răi” de la DNA pe chestiuni (după cum afirmă „cronicarii”!) despre niște „nutreț” ajuns în altă „iesle”, sau cam așa ceva …

​Marți, 29 cireșar, după atâta „și dă-i, și luptă” de șase luni, dar fără nici măcar vreo „cucerire” în domeniul economic sau social, erau cât pe-aci să fie aruncați din șa. Nu Sfinții Apostoli Petru și Pavel, mari iubitori de dreptate, i-au apărat, ci marii iubitori de interese care i-au proptit în „șaua” conducerii pentru a fi conduși neabătut spre „morile” care macină bani, speranțe, încredere. Așa fiind, dacă în literatura universală eroul marelui Cervantes a rămas drept „Cavalerul Tristei Figuri”, în „cronicile” românești ale acestor timpuri, cei doi și-au cucerit doar „faima” de a fi recunoscuți drept „Triste Figuri.”

Similar Posts