CÂȚI MUNCIM ȘI CÂȚI PROFITĂ?

Fin observator al vieții, cu umorul său tăios, profund și la obiect, Ion Creangă concluziona: “Românului i-e greu până se apucă de treabă, că de lăsat îndată se lasă.” Nu putem ști exact cum o fi fost în acele vremuri în Broștenii din ținuturile Sucevei, care i-au inspirat vorba de duh marelui povestitor, dar știm exact ce ne spune astăzi Institutul Național de Statistică despre situația pieței muncii din România vremurilor noastre, situație care numai vorbe de duh nu ne poate inspira. Poate doar vorbe de mustrare (ca să nu spun de ocară) spre cei care, în putere fiind, își tocesc fundul cârpit al pantalonilor prin birturi ori al blugilor dinadins zdrențuiți prin baruri și cluburi de fițe, pentru care verbul existențial “a munci” s-a transformat în păgubosul “a te descurca.”

Așadar, aflăm că la începutul acestui an, în România primeau venitul minim de incluziune (ajutorul social) 259 418 persoane, adică mai mult decât fiecare din cele patru județe cu cel mai mic număr de locuitori sau 35 de municipii capitale de județ. În “buna practică” a zicalei de mai sus, să nu ne mirăm dacă, la sfârșitul anului, numărul acestora va fi și mai mare.

De pus pe gânduri, mai ales pentru autorități, sunt însă puturoșenia endemică, tupeul fără limite și înșelăciunea la lumina zilei. Statistica ne spune că aproape 15 000 de “ajutați” au refuzat pur și simplu să presteze muncă în folosul comunității, conform legii, sau să se prezinte la agențiile județene pentru a-și căuta un job. Și în Germania, de exemplu, se plătesc ajutoare, dar dacă ți s-a găsit loc de muncă și îl refuzi, din luna următoare ai pierdut acest drept. Altfel spus, în țara “motorului Europei” nu se practică jocul de-a munca și pomana.

Apoi, în antologia furtișagului pe față se înscrie cu majuscule exemplul comunei Ciorani, jud.Prahova (pe lângă alte zeci de comune și orașe) unde, din 600 de persoane care primesc ajutor, 400 (!!!) figurează cu dizabilități, cele mai multe de vedere. “Vin cu mașina și cu bicicleta la Primărie, mă salută… practic mă văd”, declară primarul. În schimb, în aceeași comună, o bătrână de 90 de ani, cu dificultăți reale de deplasare, nu beneficiază de însoțitor, deși cazul său este cunoscut. Primarul a solicitat verificări din partea instituțiilor abilitate pentru identificarea cazurilor de fraudă, deși cunoscute cu nume și prenume, însă rezultatul nu a mai fost publicat… Unde mai pui că pentru toți aceștia, Primăria comunei plătește un milion de euro pe an!

Tot pe palierul păgubos “tăiat frunză la câini” este și situația celor aproximativ 500 000 de tineri cu vârste între 15 și 29 de ani, care nu urmează vreo formă de învățământ și nici nu merg la muncă. Iată încă un exemplu care ne plasează în “fruntea” UE: 20% dintre tinerii români în putere, care nu fac nimic, nu au de nici unele și nici nu se prea obosesc să vadă dincolo de ziua în care se trezesc la prânz, față de 5-10% în multe alte țări europene. Chiar lângă noi, și Bulgaria a reușit o reducere de 10% în rândul acestor tineri, în ultimii 10 ani. Însă, comparativ, mulți tineri români dintre acești 20% visează să fie milionari și mari antreprenori peste noapte, conducători la nivel înalt, cu salarii pe măsură, în condițiile în care, în prezent, masura traiului lor parazitar nu depășește masura salariului sau pensiei părinților. Vorba lui Ghiță Pristanda: “Trai, neneaco, pe banii babachii!”

Ar fi floare la ureche doar categoriile de mai sus, dar acestea nu sunt decât vârful timid al aisbergului care, în loc să se topească, lovește an de an Titanicul economiei românești. Un studiu recent ne arată că aproximativ 6 milioane de români apți de muncă nu lucrează, ci “se descurcă.” Pe aceștia nu-i scuză faptul că nu primesc nimic de la bugetul național sau local, ci, dimpotrivă, îi acuză nemunca prin care văduvesc bugetele de aportul contribuției a 6 milioane de oameni în deplină putere, sau datorită căreia nu au asigurare de sănătate, dar profită de tratamentul de urgență gratuit, iar mai târziu nu-și vor putea depune dosarul de pensie, ci dosarul pentru ajutor social la primărie. În schimb, pentru acoperirea măcar parțială a necesarului de forță de muncă, anul trecut au muncit în România peste 150 000 de persoane non-UE, iar pentru anul în curs au fost aprobate alte 100 000 de permise de muncă. Cu alte cuvinte, chiar și peste mări și țări, cine caută de muncă, găsește, nu se văicărește și nici nu fuge… de tămâie!

Dragi români, cu acordul dumneavoastră, apreciez că am răspuns mulțumitor la a doua parte a întrebării din titlu. Cu privire la prima parte, pentru că mă adresez întotdeauna oamenilor harnici, indiferent de profesie și crez politic, care știu cel mai bine realitatea locului în care trăiesc, aș fi deosebit de onorat să vă considerați coautorii acestui pamflet.