“ÎNGERII” TATUAȚI

“Vreme trece, vreme vine, / Toate-s vechi și nouă toate…” Deunăzi, o plăcută întâmplare, când am cunoscut un grup de oameni deosebiți, mi-a îngăduit o comparație cu trecute vremuri în care, la început, alți oameni deosebiți au fost priviți, analizați și judecați în toate felurile, fără măcar efortul minim de a-i cunoaște, până când viziunea, originalitatea, curajul, vestimentația ori arta lor au devenit un fapt comun. Cu mirare, cu stupoare, cu revoltă puritană, cu admirație ori reproș au fost privite, de exemplu, scriitoarea George Sand purtând pantaloni mulați ori vestita demimondenă Mița Biciclista pedalând pe Calea Victoriei, apoi celebrul Maurice Chevalier cu pălăria albă de pai la frac și papion, hipioții pletoși și neconformiști ai anilor ’60 ori cubismul, cu “Fata în fața oglinzii”, al lui Picasso etc, etc. Cu timpul, multe au devenit fapt comun și nu mai miră pe nimeni, iar altele au rămas ca atare în istoria umanității.

Dar despre “tatuați”, femei ori bărbați, pentru că despre aceștia este vorba, ce putem spune? Este tatuajul o artă? O modă, o curiozitate, un moft? Este un refugiu sau o formă de protest? Aceștia sunt niște ciudați, niște extrovertiți sau mai degrabă introvertiți? Dar mai mult și mai important decât atât, avem cunoștințele și criteriile pentru a-i cunoaște, a-i înțelege și a-i eticheta? Și pentru ce am face-o? Cred că fiecare ar trebui să-și răspundă singur la toate întrebările despre acest fenomen, pentru că este un fenomen, așa cum și eu încerc.

De mai mulți ani, așa cum constatăm cu toții, arta sau moda tatuajelor, sau cum vreți să-i spuneți, a luat amploare în România, dar totuși nu suficient de mulți încât impulsul de a le pune etichete să se estompeze în firescul cotidian. Așa se face că eu însumi, permisiv cu multe, în sensul bun, cunoscând-i pe acei oameni deosebiți despre care vorbeam, am fost neașteptat de plăcut surprins să constat că în grupul de “tatuați” erau medici, ingineri, oameni din mediul cultural, educațional, științific, de afaceri, uniți prin cultură, prin patima pentru motocicletele puternice, dar și prin acceptarea celor mai diverse și sugestive tatuaje.

Deși fenomenul nu este chiar nou, anterior acestei întâlniri constatasem că mulți români nu numai că privesc ciudat, cu reținere, cu prudență, cu sfială pe cei care acceptă astfel de desene pe corp, ci mai mult, îi percep ca pe niște golani, psihopați, neadaptați, dependenți sau cel puțin asociați cu mediul infracțional, violent, antisocial. Total diferit de această viziune, am discutat mult și despre multe cu noii mei prieteni, dar fără urmă de patimă, fără critici virulente la adresa oponenților de orice fel, fără să punem la cale sau să primejduim pe cineva în lungile deplasări făcute.

Într-un final, privindu-i, ascultând-i, fără ca vreunul să-mi fi spus ceva explicit, am înțeles că ei își consideră corpul ca pe un palat, o casă, o sală de ceremonii, o scară interioară ai cărei pereți îi decorează cu desene după propriul gust. Am convingerea că nu greșesc înțelegând că acești prieteni, și atât de mulți alții ca și ei, și-au desenat propriul corp ca pe o casă cu un singur locatar, toți ceilalți din jur și din toată lumea putând privi desenul colorat doar “de după gard” sau prin fereastra întredeschisă a gulerului cămășii sau a mânecilor suflecate. Și am mai înțeles că tatuajele, dacă nu toate, atunci cele mai multe, pot reprezenta în exterior ceea ce ei au mai bun în interior și vor să arate, sau ceva de care ar vrea să scape, să se lepede și aceasta ar fi cea mai onorabilă și mai decentă cale, fie un protest tăcut, o palmă sau o sudalmă date nedreptății din societate, ipocriziei, inculturii, obscurantismului, snobismului, kitsch-ului, de multe ori tatuajul reprezentând și un statut social, o profesie, o ideologie, un fel distinct de a vedea sensul vieții.

Nu doresc și aș fi dezamăgit să se înțeleagă că fac publicitate acestui gen inedit de exprimare personală. Celor care mă cunosc, demersul meu le este îndeajuns de explicit, dar m-aș bucura să le fie și altora care citesc, și anume că nu am încercat nici să-i ridic în slăvi, nici să le justific pasiunile celor care adoptă acest mod de prezentare, ci doar să împărtășesc bucuria că am cunoscut oameni deosebiți și profesional, și social, și liberi în a-și prezenta propria persoană în această mai recentă modalitate a esteticii. Desigur, nici nu afirm că lumea sfinților, a îngerilor și neprihăniților a coborât printre “tatuați”, dar sunt convins că modul lor uneori aparte de înțelegere a lumii, a prieteniei și a comunicării are destul loc în lumea noastră atât de dinamică și diversă de astăzi. Iar de cei puțini care din păcate nu fac onoare acestei categorii și care, tatuându-se, înțeleg că ar fi mai presus de ceilalți, de bunul-simț, de onoare și respect, de ordinea socială și de lege, mă dezic total.