DACĂ VREI PACE, PREGĂTEȘTE-TE DE RĂZBOI!

Evoluțiile istorice din cele două milenii creștine ale Europei au poziționat teritoriul românesc la confluența intereselor și expansiunii marilor imperii care s-au succedat în timp: Roman, Otoman, Habsburgic, Rus. Dintre toate acestea, cu aceeași agresivitate în a-și impune interesele, inclusiv prin rapt teritorial, în imediata vecinătate a României a rămas și încă va rămâne unul singur, poate cel mai periculos, mai perfid, mai imprevizibil: Rusia. Afirmațiile nu sunt nicidecum tendențioase. Privită din perspectiva acțiunilor militare desfășurate în ultimii ani, cu precădere în ultimele luni, conducerea de astăzi a Rusiei demonstrează fără echivoc că a moștenit și pune în practică, la fel de agresiv, deși în modalități foarte sofisticate, toate principiile și scopurile politicii externe a Imperiului Țarist și mai ales ale defunctei URSS. Ca atare, în aceste ultime săptămâni, atât prin acțiuni nemijlocite, cât și prin interpuși cu aceleași metehne, Rusia a poziționat forțe și mijloace impresionante amenințând înseși granițele UE și ale NATO.

​Realitatea explozivă a acestor zile, după eșecul previzibil al negocierilor de săptămâna trecută, personal apreciez că evidențiază nu doar agresivitatea cunoscută a Rusiei, ci mai ales, așa cum spun românii, demonstrează politica „culcatului pe o ureche” a Occidentului democratic, a multor organisme internaționale. Așadar, concepția potrivit căreia prăbușirea URSS și desființarea Tratatului de la Varșovia au marcat sfârșitul Războiului Rece s-a dovedit a fi nu numai fără temei politic și militar, dar a și generat atitudini incoerente, singulare, timide, dacă nu chiar îngăduitoare în unele momente față de așa-zisele „mici agresiuni” și rapturi teritoriale săvârșite de Rusia. Spre exemplu, la data de 8 august 2008, Rusia a atacat Georgia și a invadat regiunea separatistă Osetia de Sud. Fără a intra în detalii, războiul a durat doar cinci zile, dar, cu sprijin rusesc, Osetia de Sud, alături de Abhazia, își păstrează până astăzi „independența” față de Georgia. Este o consecință a unui acord de pace simplist, ambiguu, cu responsabilități fără termene și sancțiuni, a limitării oamenilor politici occidentali ai acelui timp doar la „declarații ferme”, care nu au avut tăria necesară să atenționeze și să impună Moscovei renunțarea în viitor la astfel de acțiuni. Dimpotrivă! În context, pare cel puțin derizorie însăși decizia respectabilei CEDO care, abia în ianuarie 2021, a reușit să califice Rusia ca stat ocupant și responsabil.

​În aceste condiții, pe care nu fără temei le-a considerat „favorizante”, la sfârșitul lunii februarie 2014, Rusia a declanșat operațiunile pentru ocuparea Peninsulei Crimeea. După câteva zile, luând în considerare doar „îngrijorarea internațională”, postul TV guvernamental „Rossia 1” a avertizat că vor fi folosite inclusiv arme nucleare în caz că SUA și aliații săi vor interveni în sprijinul Ucrainei. Așadar, față de intervenția militară din Georgia, tonul era cu totul altul! Ulterior, UE, OSCE, G7, ONU și NATO au apreciat public doar că „anexarea este ilegală”, dar fără nici un fel de consecințe pentru „tulburarea” statu-quo-ului acestui teritoriu. În speță, față de respectiva atitudine clar defensivă, este relevantă concluzia oficialilor Belarusului, aliatul Moscovei: „Astăzi, Crimeea este parte a Federației Ruse. Nu mai contează că recunoaștem sau nu, faptul rămâne.” Și anii au trecut…

​În concluzie, concentrarea masivă de trupe și mijloace tehnice performante la granița Ucrainei, tonul ultimativ și solicitările inacceptabile ale Rusiei pe timpul și după negocierile de săptămâna trecută nu au apărut din neant, nu sunt pripite sau necalculate, ci se bazează, din experiență, pe iarăși posibila „prudență” a Occidentului, la care deja se adaugă tacticile profund destabilizatoare ale războiului hibrid, fără să se tragă nici un glonț sau obuz, exersate cu succes în Georgia, Crimeea, Donbas: atacuri cibernetice masive, dezinformare pe rețelele sociale, sabotaje, inducerea neîncrederii în decidenții politici și capacitatea operativă a armatei, crearea de „crize” ale migranților la frontierele unor state ale UE etc. În aceste condiții și forme noi ale agresiunii, care surclasează definitiv războiul clasic, apreciez că se impune ca responsabilii politici și militari români, alături de aliați, să profite de pace pentru a da un sens preventiv și mult mai cuprinzător vechiului dicton latin. În prezent, a te pregăti de război pentru apărarea păcii nu mai înseamnă doar cartuș pe țeavă și degetul pe trăgaci. În ultimii ani s-a dovedit că este necesară nu numai fermitatea absolută în excluderea oricărei concesii care încalcă dreptul internațional, ci și pregătirea pentru contracararea noilor și perfidelor modalități de luptă folosite de agresor. Cu alte cuvinte, „Dacă vrei pace, pregătește-te să înfrunți războiul hibrid!”

Similar Posts